Book Review - Ce spunem cand nu ne vorbim ?

Aruncând o privire peste primul meu blog (acela de pe blogger.com), am retrăit câteva momente, astfel încât mi-am amintit că am făcut un review al unei cărți, pe 16 noiembrie 2016:

”După cum am menționat în blog post-ul despre weekend-ul petrecut la București, duminică am început să citesc una dintre cărțile pe care le-am cumpărat de la Librăria Humanitas. Este vorba despre cartea „Ce ne spunem când nu ne vorbim” scrisă de Chris Simion. Am căutat-o ceva timp, dar am găsit-o în fel și fel de stări: coperta îndoită, pagini îndoite - unele chiar rupte. Nu am vrut să-mi cumpăr o carte uzată din magazin, așa că am așteptat până am găsit-o într-o stare perfectă. O pot mototoli eu acasă :)). Așadar, duminică am început s-o citesc pe drumul ce ducea acasă, iar ieri seară am terminat-o. 

Descrierea cărții:

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă și să se ascundă. Fără nicio explicație. Își abandonează iubitul, păriții, prietenii... tot. Pleacă din țară ca să-și trăiască sfârșitul într-o singuratate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, își reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate așteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viață. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu pești-emoții, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedește a fi acum ceva banal, deloc esențial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greșit sau dacă și-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era... nu mai contează atâta timp cât, însoțind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut țăndări ca să ne recompunem, am mințit ca să descoperim adevărul, am urat ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să il regasim pe Dumnezeu pentru totdeauna.  „Când ești pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costa altfel. Moartea îmi zâmbește din colțul camerei. Mi-ai șoptit toată copilăria că viața trebuie să fie o eternă lecție în care să ne pregătim să murim. Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce dorește. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârșit."

După ceva timp, o voi citi din nou. Mi-a plăcut foarte mult povestea, modul în care am „intrat” în acea lume, felul în care a fost relatată...tot. Cu siguranță merită citită. Există pe tot parcursul dialogului întrebări al căror răspuns îl găsim mai târziu. Cu certitudine spun că unii nu vor înțelege cartea, așa că o recomand celor care sunt destul de maturi încât să se pună în locul personajelor și care reușesc să trăiască măcar jumătate din doza trăirilor.

Urmează să scriu câteva citate care sper să vă sporească dorința de a începe să citiți această carte !

• „Eşti în toate celulele mele. [...] Te-am testat. Te-am spart în mii de bucăţi şi te-ai refăcut fără să laşi nicio crăpătură. Iubirea lipeşte bine.”

• „Durere. Dezamăgire. Cum depăşeşti scârba de sine? Când eşti murdar pe corp, te duci şi te speli cu apă. Dar când ţi-e murdar sufletul, cu ce te cureţi ?”

• “Când aveam 3 ani am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea să bată o singură dată. Și mama mi-a răspuns: “Dacă ar bate o singură dată n-ar mai exista golurile dintre bătăi”. “Și de ce-aș avea nevoie de golurile dintre bătăi?”, am întrebat-o eu. Și ea mi-a răspuns: “Pentru că într-o zi, cineva o să vină și o să le umple.”

• „În infinit nu există popas. Dacă ai obosit, îți tragi răsuflarea din mers.”

• “Castelul de nisip rezistă până la primul val mai mare care vine și dărâmă tot. Apoi o iei din nou de la capăt, crezând de fiecare dată că va fi ultima oară.”

Spor la citit !! ☺ ”